Eram de curând venită la mănăstire și… iată și prima ispită. Nu prea mare, nu prea încâlcită, aș zice acum. O greșeală a mea (destul de gravă pentru un începător), o mustrare pe care, ca un om nedeprins cu asta, nu am putut să o rabd.
M-am trezit învârtindu-mă pe călcâie și rupând-o la fugă. Ajunsă în mijlocul curții, în loc să o iau spre stânga, spre poartă și… nici eu nu știam încotro pe mai departe, o mână nevăzută mi-a întors goana înspre dreapta, spre biserică. Am intrat în pridvor și mi-am așezat capul roind de gânduri, de îndreptățiri, de durere neostoită pe mormântul Sfântului Nicodim. Și… s-a făcut liniște.
M-am ridicat cu o așezare și o stăpânire de sine despre care pot mărturisi că nu erau ale mele, devreme ce nu mi-au fost caracteristice nici înainte de acest moment nici după el. M-am întors la… locul faptei și mi-am cerut cu simplitate iertare. Și lucrurile și viața mea au continuat firesc în mănăstirea Sfântului Nicodim, până în ziua de azi.
Citiți și: De astăzi înainte, mănăstirea nu va mai duce lipsă de nimic
Minunile Sfântului Nicodim de la Tismana 