A fi sau a nu fi, a reuși sau a nu reuși, a ajunge sau a nu ajunge sunt câteva din atributele care îl însoțesc pe cel ce-și pune problema reușitei – în cel mai serios grad. Educația din copilărie, apoi autoeducarea din cărți, din toate secvențele vieții, asupra cărora Dumnezeu mi-a dat „să văd”, m-au adus la o concluzie: pe pământ, avem mai presus de toate celelalte meniri, aceea de a ajunge Acasă. Și Raiul este „Casa noastră”, de unde am fost trimiși pe pământ. Fiind adolescentă, m-a frământat puternic ideea mântuirii, ideea că Dumnezeu vrea ca să ajung și eu în rai. De fapt, în conștiința fiecăruia, nativ, Dumnezeu a pus trebuința trezviei sinelui și recunoașterea a tot ce e greșit pe calea celui ce alege raiul și Lumina Sa cea negrăită.
Asta necesită muncă, sudoare, lacrimi… sacrificiu permanent.
Sfătuită fiind de cunoscători temeinici ai reușitei pe calea mântuirii, am pășit pe drumul fără întoarcere de altfel, al viețuirii monahale. La prima vedere în ansamblu, mediul, duhovnicul și lucrarea personală sunt promițătoare pentru a ne atinge scopul ideal de a fi cu Dumnezeu încă din această viață. În acest sfânt locaș am ajuns din pronia dumnezeiască, deoarece numai aici în lavra Sfântului Nicodim, am fost primită.
Trecând timpul, fiind cuprinsă de dorința cea arzătoare de a mă hrăni cu puterea graiului Vieții, mă rugam ca un începător care are râvnă, să mă spovedesc și eu la Sfântul Nicodim și să mă îndrume și pe mine pe acest urcuș nevăzut. După o vreme de strigare, l-am visat pe Sfântul Nicodim, Părintele spiritual nevăzut al acestei monastiri. Se făcea că eram în pronaos, singură. M-am bucurat nespus, că l-am văzut prezent între cele două racle actuale. Sfântul arăta la fel ca pe fresca din naos: în veșminte preoțești, cu crucea la gât. Era spre sfârșitul pavecerniței mici. I-am căutat privirea. M-a citit și m-a chemat la sine sub epitrahil, știindu-mi dorirea.
Am mers, am îngenuncheat, mi-a pus epitrahilul și mâna pe creștet. În acest timp, se terminase slujba, iar maicile ieșind din biserică, nu ne vedeau. Mi-a spus că vrea să mă spovedesc și să încep, dar Maica Stareță Ierusalima a început să sune de masă în tochița din fața bisericii, după care a deschis ușa de la intrarea în biserică și din ușă, nevăzându-ne, a anunțat să mergem la masă dacă mai era cineva înlăuntru. Sfântul Nicodim mi-a spus tare blajin să merg mai întâi la masă, ca să se păstreze taina ascultării, iar apoi să mă întorc la dânsul să continuăm, că tot acolo am să-l aflu. Mi-a dat jos epitrahilul, l-am sărutat și i-am sărutat și mâna. Era tare firav Sfântul. Avea cam un 1,75-80 m înălțime. Era uscățiv, mâinile foarte delicate și emana mireasmă și bucurie. L-am ascultat fără întârziere. Mă urmărea în timp ce mergeam spre ușă. Îl simțeam cu adevărat ca pe un Părinte ce are grijă necondiționat și de mine, de sufletul meu. M-au podidit lacrimile la acest sentiment. M-am trezit apoi tot plângând, aievea, și având un simțământ puternic de bucurie – că Sfântul ne aude.
Citiți și: Sfântul este de față
Minunile Sfântului Nicodim de la Tismana 