Degetul Sfântului era cald ca al unui om viu

Rămăsesem mai la urmă în biserică, după slujbă. Biserica se golise de oameni și rămăsese plină numai cu har și cu prezența Domnului, a Preacuratei Maicii Sale, a tuturor sfinților.

A Sfântului Nicodim, ca iconom credincios peste Casa Domnului său, cu osebire. Aveam să mă încredințez de acest lucru, în seara aceea.

Nu avusesem niciodată până atunci șansa să fiu de față când se deschidea răclița care adăpostea pe atunci degetul Sfântului Nicodim (cea veche, nu cea de azi). Se întâmpla rar, cu cine-știe-ce prilej, pentru ca un ierarh, de pildă, să poată săruta sfintele moaște direct.

Maica m-a chemat repede-repede și pe mine. Și am sărutat, fără mijlocirea sticlei, degetul Sfântului. Era cald. Cald și moale ca al unui om viu. Rețin foarte clar senzația pe care am trăit-o. M-am bucurat simplu, fără să problematizez.

Mai apoi, peste ani, mi-am zis: nu cumva a fost totuși o înșelare? Am cumpănit îndelung asupra acestui lucru în inima mea. Și într-un final, am îndrăznit să-mi răspund: Nu! Nu cred că a fost! Pentru că duhul rău aduce cu el tulburare, agitație. Sufletul meu era, însă, plin o bucurie senină și limpede.

Apoi, de curând, am aflat că și alții, chiar prin sticlă, au simțit căldură venind dinspre sfintele moaște.

Citiți și: Sfântul refuză să-și părăsească Mănăstirea

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: