Lipsa de dragoste gonește binecuvântarea

De multe ori s-a oprit Sfântul, pe lângă vreo cădere de apă, socotind că acela ar fi locul. Și de multe ori glasul dumnezeiesc i-a risipit osteneala ce-o începuse deja, mânându-l tot mereu mai departe.

O singură dată, însă, glasul ce l-a silit a căuta altundeva a fost unul omenesc. Spun oamenii de la Ponoare că s-ar fi oprit Sfântul și pe la ei. Și că strămoșii lor auziseră de vestea acestui călugăr care caută loc pentru o mănăstire. Și, mici la suflet, s-au temut. Nu cumva domnul țării să închine și satul lor mănăstirii celei noi. Nu cumva să-i facă și pe ei slugi. Nu cumva să sărăcească de tot, că și așa pământul lor nu era grozav de roditor.

Și frica s-a înstăpânit așa tare peste ei că n-au mai cugetat altceva decât că trebuie cu orice preț să prevină nenorocirea, să gonească de la ei cât mai iute pe călugărul ăsta străin care o să-i aducă (erau siguri de acum) în sapă de lemn!

Zis și făcut. Au tăiat o găină și i-au vârât-o în traistă oaspetelui nedorit. Și apoi l-au scos de hoț și l-au petrecut până departe de sat în strigăte, în bătăi, în sunet de cimpoaie. Spun unii că Sfântul, mâniindu-se, i-ar fi blestemat să trăiască numai de pe urma unei piei de capră și să nu mai fie pe apa satului lor nici broaște.

Și drept este că și sfinții pot fi aprigi uneori și ca oameni vor fi fost și ei luptați de aceleași patimi ca toți oamenii, că fără de luptă nu este nimeni biruitor. Însă mai multă crezare am da altora care spun că în fapt Sfântul s-a mâhnit adânc de tot. Și că i-a mustrat părintește pentru întunecarea minții lor: cum că n-aveau a se teme de nimic, că nu i-ar fi robit nici nu i-ar fi sărăcit mănăstirea cea nouă. Ba chiar, dacă ar fi pus cu inimă bună umărul la înălțarea ei, și-ar fi câștigat negreșit binecuvântarea lui Dumnezeu și casă veșnică în cer. Dar așa, de la cei ce n-o doreau, binecuvântarea avea să plece.

Amintirea a rămas neștearsă din inimile oamenilor vreme de mai bine de șase veacuri, mereu înnoită de pielea de capră din care se face cimpoiul la care ponorenii se spune că-s pricepuți ca nimeni alții. Și de râul sterp ce străbate satul.

De asta, s-au hotărât până la urmă să se împace cu Dumnezeu. Au pus piatră de temelie unei biserici închinate Sfântului Nicodim, chiar la 600 de ani de la mutarea sa la Cer. Și, ca o încredințare că gândul lor de pocăință e bine primit, un curcubeu le-a zâmbit din înalt. Și spun oamenii că și peștii au început să pătrundă de atunci în apele de la Ponoare.

De aceea, gustând din dragostea Sfântului de care au avut parte pe când gândul lor era abia la început, s-au silit și ei a-și arăta dragostea pentru el, înfăptuindu-l deplin. Și în vara anului 2018, au și sfințit biserica.

Articolul precedent: Dragostea netezește calea…

Articolul următor: Copilul uita de foame și de părinți

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: