Ajuns pe pământ românesc, Sfântul s-a văzut întâmpinat cu nespusă bucurie de voievodul țării acesteia. Nu numai pentru că îi era rudă, ci și pentru că influența și presiunile catolice erau tot mai mari și mai greu de stăvilit. Voievodul a știut că acest călugăr este trimis de Însuși Dumnezeu.
Vladislav Vlaicu avea să-l sprijine acoperind toată cheltuiala înălțării unei mănăstiri de mare importanță în acele vremi, înzestrând-o prin hrisov domnesc cu bogate danii și nepăstrând pentru sine sau pentru urmașii săi nici un drept de a interveni în rânduiala călugărilor, lăsată lor de la Sfântul Nicodim.
Astfel că, zidită pe pământul aflat aproape de hotarul celor două țări, ori că acesta trecea de la domnul român sub stăpânirea maghiară ori că se socotea iarăși al celui dintâi, Vodița nu contenea a străluci ca o făclie în sfeșnic și a sprijini credința ca un stâlp trainic și neclintit.
Dar Domnul nu a încetat a descoperi robului Său voia Sa. Și iarăși avea să-i vorbească în chip nemijlocit despre cele ce aveau să fie peste vremi.
Cu multă mâhnire auzi Sfântul că lăcașul acesta înfloritor avea să se pustiască peste o vreme. Și măcar că s-a rugat cu dinadinsul Stăpânului Său să-și schimbe hotărârea, nu și-a câștigat dorirea. Decât numai peste încă și mai multe vremi, în veacul al XX-lea, când viața monahală avea să reînceapă pe locul vechii mănăstiri, ale cărei ruine încă se văd.
El însă, ca un bun monah, și-a silit încă o dată voia sa a se supune voii Celui de Sus: a părăsit mănăstirea sa și, precum încă o dată i s-a poruncit, a pornit să caute Cascadele.
Articolul precedent: Doamne, poruncește să vin la Tine pe apă!
Articolul următor: Nu te vei teme de molima ce bântuie întru amiază
Minunile Sfântului Nicodim de la Tismana 