Nu reușeam totdeauna să ajung la orele de desen. Și într-un an, doamna profesoară a împărțit prin clasă icoane: fiecare dintre colegii mei primise câte un sfînt pe care să-l deseneze, după modelul primit. Pe când am venit și eu… nu prea mai aveam de unde alege… Toți Cuvioșii mari erau „luați”: și Sfântul Antonie, și Sfântul Paisie, și Sfântul Pahomie…
Trebuia totuși să fac și eu tema și să iau o notă. Așa că am primit icoana Sfântului Nicodim, cea în care are alături o căprioară. Sincer… m-am amărât destul de tare… nu doar că pierdusem toți sfinții pe care mi i-am dorit, ci și pentru că primisem pe acest sfânt pe care nu-l cunoșteam, n-auzisem niciodată de el. Necăjită, îmi spuneam în mintea mea: ce-o mai fi și cu căprioara…?! Dar l-am desenat până la urmă… cu căprioară cu tot…
Apoi, timpul a trecut, și Domnul a auzit dorința mea tainică de a intra în mănăstire. Și sufletul meu și-a aflat odihna și limanul mântuirii tocmai în mănăstirea Sfântului Nicodim.
Despre întâmplarea cu icoana mi-am amintit mai târziu. Am nădejde că Sfântul mi-a iertat lipsa de evlavie de la început și că de fapt, acolo era ascunsă chemarea și ocrotirea lui. Cu adevărat, nu noi îi chemăm, îi alegem sau îi iubim pe sfinți, ci ei ne-o iau înainte: ne iubesc, ne ocrotesc și ne cheamă sub acoperământul lor.
Citiți și: Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi
Minunile Sfântului Nicodim de la Tismana 