În 1977, la cutremur, maicile erau, majoritatea, la biserică. Ce spaimă a mai fost și atunci! Și de noi, care eram bine, pe picioarele noastre, era cum era. Dar ce o fi fost în sufletul maicilor bolnave… Sigur, suntem călugări, și ne pregătim totdeauna pentru moarte, dar poți să știi că ești pregătit? Cine poate spune că se duce liniștit și fără nici o teamă să dea ochii cu Domnul?
Așa, printre maicile bolnave era una chiar imobilizată la pat. Singură în chilie, a văzut cum se clatină toate în jurul ei și a început să se roage cu tot sufletul Sfântului Nicodim: Sfinte Nicodime, ai tu grijă de noi, ai tu grijă de mănăstirea ta, ai grijă și de mine, că vezi că sunt singură aici și nu pot pleca! Și, în rugăciunea ei, l-a văzut deodată pe Sfântul cum ține într-o mână Mănăstirea, spânzurată de niște ațe, ca la teatrul de păpuși, ridicată în aer deasupra stâncii care era scuturată puternic de cutremur.
N-a pățit nimeni nimic din obștea noastră atunci. Încă nici în Mănăstire n-au fost stricăciuni mari. Apoi am auzit ce prăpăd a fost în București și în alte părți. Cu adevărat, Sfântul a ținut Mănăstirea cu mâna lui!
Citiți și: Sfântul ne-a speriat ca să ne îndreptăm
Minunile Sfântului Nicodim de la Tismana 