Nu aș fi vrut să trebuiască să plec pentru nimic în lume, mai ales nu pentru asemenea motive. Dar trebuia. Problema mea de sănătate, nedescoperită vreme îndelungată, ignorată încă pentru o vreme de când o aflasem, își atinsese apogeul. Voiam-nu voiam, trebuia sa fac ceva. Nu aveam încotro. Era nevoie deja de o intervenție complicată și riscantă. Și îmi era, trebuie să fiu sinceră, destul de frică. Până să plec, am vrut neaparat să iau o binecuvântare și de la Sfântul, pe lângă a maicii starețe pe care mi-o dăduse cu toată inima. Să-l rog… să nu mă lase singură…
Nu mai intru în detalii, dar nu a fost oricum deloc ușor. Am trecut printr-o serie de încercări, dintre cele mai grele din viața mea. Totuși, AM TRECUT. Am trecut cu bine. Și, după ce m-au mai ținut o vreme sub supraveghere, medicii mi-au îngăduit, în sfârșit, să mă întorc acasă.
Primul drum, de cum am intrat pe poarta mănăstirii a fost țintă la racla Sfântului. Știam că l-am rugat să mă ajute. Și aveam, așa… o încredințare că dacă lucuruile s-au terminat cu bine, în mod sigur a făcut-o. Voiam să-i mulțumesc că m-a adus acasă.
Însă, intrând în biserică, am avut… nici nu știu dacă m-ar crede cineva… Cum să-i spun? „Sentiment”, „senzație”, „impresie”? Da, cumva toate astea, și totuși nu doar atât, a fost ceva mult-mult mai real. Pentru o câtime de secundă am fost sigură că văd o siluetă strecurându-se în biserică înaintea mea cu jumătate de pas și întinzându-se în raclă.
Și atunci m-a trecut un fior: Sfântul nu fusese așa, simbolic, cu mine, ci întocmai cum Sfântul Spiridon își părăsește racla să meargă să ajute, așa și el, ca ostenit după o așa îndelungată călătorie, și plină de peripeții, după ce m-a văzut întoarsă acasă cu bine, s-a așezat, cuminte, la locul său, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Minunile Sfântului Nicodim de la Tismana 