Sfântul m-a însoțit pas cu pas, până m-a adus acasă cu bine

Nu aș fi vrut să trebuiască să plec pentru nimic în lume, mai ales nu pentru asemenea motive. Dar trebuia. Problema mea de sănătate, nedescoperită vreme îndelungată, ignorată încă pentru o vreme de când o aflasem, își atinsese apogeul. Voiam-nu voiam, trebuia sa fac ceva. Nu aveam încotro. Era nevoie deja de o intervenție complicată și riscantă. Și îmi era, trebuie să fiu sinceră, destul de frică. Până să plec, am vrut neaparat să iau o binecuvântare și de la Sfântul, pe lângă a maicii starețe pe care mi-o dăduse cu toată inima. Să-l rog… să nu mă lase singură…

Nu mai intru în detalii, dar nu a fost oricum deloc ușor. Am trecut printr-o serie de încercări, dintre cele mai grele din viața mea. Totuși, AM TRECUT. Am trecut cu bine. Și, după ce m-au mai ținut o vreme sub supraveghere, medicii mi-au îngăduit, în sfârșit, să mă întorc acasă.

Primul drum, de cum am intrat pe poarta mănăstirii a fost țintă la racla Sfântului. Știam că l-am rugat să mă ajute. Și aveam, așa… o încredințare că dacă lucuruile s-au terminat cu bine, în mod sigur a făcut-o. Voiam să-i mulțumesc că m-a adus acasă.

Însă, intrând în biserică, am avut… nici nu știu dacă m-ar crede cineva… Cum să-i spun? „Sentiment”, „senzație”, „impresie”? Da, cumva toate astea, și totuși nu doar atât, a fost ceva mult-mult mai real. Pentru o câtime de secundă am fost sigură că văd o siluetă strecurându-se în biserică înaintea mea cu jumătate de pas și întinzându-se în raclă.

Și atunci m-a trecut un fior: Sfântul nu fusese așa, simbolic, cu mine, ci întocmai cum Sfântul Spiridon își părăsește racla să meargă să ajute, așa și el, ca ostenit după o așa îndelungată călătorie, și plină de peripeții, după ce m-a văzut întoarsă acasă cu bine, s-a așezat, cuminte, la locul său, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: