Sfântul Nicodim – ctitorul cel dintâi și cel de pe urmă al Tismanei

S-au ostenit Sfântul, dimpreună cu ucenicii săi, cu truda mâinilor lor și cu inimile arzând de dragostea lui Hristos să înalțe Maicii Domnului casă vrednică de mărirea Ei. Ca niște îngeri în trup silindu-se să plinească deplin voia Împăratului celui de Sus, întruchipând în piatră și în Duh chipul Ierusalimului celui ceresc. Și cei ce s-au petrecut pe aici, de aproape și de departe, cu adevărat și pe drept cuvânt au socotit că lavra aceasta nu are seamăn.

Și totuși… ani îndelungați după plecarea Sfântului la locașurile cerești, locașul său cel iubit a rămas cu totul nezugrăvit. Fără numai oareșice simboluri simple amintind, prin culoarea porfirei, de Sângele cel scump al lui Hristos. Și încolo nimic.

Nu că s-ar fi lenevit călugării în râvna lor, nici că vistieriile domnești ar fi secat ori s-ar fi încuiat zgârcindu-se a mai plini fapta cea bună și frumoasă. Ci că așa era obiceiul pe atunci. Că știau oamenii prea bine că nici jertfa lor, nici viața lor nu se sfârșesc în vremelnicie. Ci și lucrarea și ruga lor se făcea cu chibzuință și în chip nelenevos, însă temeinic și tihnit. Căci toată veșnicia e a Celui ce lucrează prin oameni tot lucrul bun și El Însuși se grijește de plinirea a toate. De aceea, stătea orice biserică nezugrăvită vreme din destul, ca meșterul să-și aștearnă culoarea peste un perete demult zbicit. Și așa a stat și aceasta, încă vreun veac și jumătate de la moartea ctitorului său.

Apoi, vremurile trecând pe deasupra, rău s-a învechit și s-a stricat zugrăveala dintâi, încât după încă vreo două veacuri, un boier de seamă s-a socotit să-și miluiască sufletul său și să înnoiască pe a sa cheltuială pictura Tismanei. Cu mâna unor meșteri de seamă de la Hurezi, în stilul ce-l numim noi azi post-brâncovenesc.

În vremea aceasta, încă și micul paraclis al bolniței înălțat cine știe când  se surpase și el și domnul Matei Basarab îl va fi înnoit ca semn de recunoștință că scăpase ascunzându-se aici de vrăjmașii și urmăritorii săi.

Și peste toate acestea, încă vreo două-trei veacuri s-au așternut. Până ce trei închinători plini de râvnă au pășit pragul Tismanei. Veniți tocmai din Prilepul de obârșie al Sfântului, s-au pornit cu osârdie pe urmele lui, căci unul dintr-înșii era iconar. Și chipul Sfântului pe care cu mâna sa l-a închipuit în icoană izvorâse mir.

Și nu s-au uluit așa tare de minunile Sfântului pe care le-au auzit din gura noastră, cât s-au minunat de zugrăveala de pe pereți. Care noi, știind-o târzie cu mult, nici n-am socotit că-i va interesa atât. Dar pictorul întruna zicea în graiul său : Tak Ohrid! Și privea roată-roată la pereți, mutându-și ochii de la un chip de sfânt la altul. Și iar și iar zicea: Tak Ohrid! Tak Ohrid! De parcă altă vorbă nici nu mai știa.

Ohrid… Ohrid… Centrul lor episcopal, de atunci, din vremea Sfântului și până în zilele noastre. Dar tak? Ce o fi tak? Abia-abia potolindu-și uimirea, ne-a lămurit: exact, exact ca la Ohrida. Biserica noastră cu zugrăveala ei neîndoielnic veche și de mare preț, dar săvârșită la două veacuri după plecarea Sfântului la Cer, este, o aflam și noi acum, întocmai ca la Sfântul Nicodim acasă.

Și nu am apucat să ne dumirim prea bine ce o fi cu asta, că, ajunși cu povestea la bisericuța bolniței de care am pomenit mai sus, așezată sub ocrotirea Sfântului Mare Prooroc Ilie Tezviteanul, pictorul nostru s-a pornit iar a se uimi și a se închina. Că și acolo, în Prilepul lor, și al Sfântului, biserica din sat are hramul Sfântului Ilie. De unde să fi știut voievodul nostru una ca asta? Că nici noi până acum nu o știusem.

Dar peste capetele noastre, învăluindu-ne în zâmbet, am simțit duhul neobosit al Sfântului Nicodim, ctitorul cel dintâi, cel de la mijloc și cel din urmă al lavrei. Care ca o slugă bună, nu a încetat a se îngriji de ascultarea ce i s-a încredințat, de a înălța lavra aceasta spre cinstirea Maicii Domnului său.

Iar acum, în vremea din urmă, a socotit ca un părinte bun a ne-o vesti și nouă. Cu puțină vreme înainte de a începe și noi un rând de lucrări de întărire și refacere a cetății pe care ne-a dat-o în grijă, să ne mântuim în ea și să o predăm mai departe altor generații de monahi. Ca să pricepem, de câte ori om da de greu, că mâna ce zidește și ochiul ce veghează și gândul ce ocârmuiește e, astăzi, ca și atunci, al lui.

Articolul precedent: Sfântul refuză să-și părăsească Mănăstirea

Citiți și: Icoana Sfântului izvorăște mir

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: