Era a doua oară când veneam pe la Tismana. Îmi încolțiseră, e drept, tot mai stăruitor gândurile de a rămâne aici. Pentru tot restul vieții mele. Dar eram, atunci, încă în vizită. Mă socoteam, și eu și cei dimprejur, un oaspete.
Și numai acum, când aud despre felul minunat cum Sfântul își adună ucenicii în lavra sa, îmi dau seama de înțelesul unei întâmplări deosebite care a avut loc în timpul acelei vizite.
Tocmai fusese făcută o nouă raclă pentru sfintele sale moaște, mi-aduc aminte și acum cum se lucra de zor la finisarea ei, în veșmântăria bisericii. Și, într-o bună zi, racla a fost gata. Fără mult fast, mai degrabă în discreție, dar într-o solemnitate resimțită de toți cei prezenți, sfintele moaște au fost mutate în noua lor „casă”.
A durat foarte puțin, nici cinci minute. Chiar și dintre maici, puține au avut privilegiul de a asista la acest moment unic. Nu știu, însă, cum, eu – un nimeni, m-am nimerit fix acolo, tocmai atunci. Și am avut șansa de neînchipuit să sărut sfintele moaște direct, fără nici o mijlocire.
Acum, când port, ca începătoare, haina monahală, înțeleg că Sfântul cunoștea preabine gândul meu nerostit, neștiut de ceilalți. Și că l-a binecuvântat, primindu-mă ca într-o îmbrățișare în obștea sa. Era, de altfel, ultima dată când aveam să-l „întâlnesc” îmbrăcată în haine mirenești.
Citiți și: Tismana… Ce sfânt e acolo?
Minunile Sfântului Nicodim de la Tismana 