Sfântul refuză să-și părăsească mănăstirea

După moartea Sfântului, când s-a dezgropat trupul său la vremea rânduită, a fost aflat neputrezit, bine-mirositor și izvorând mir. Și a fost așezat spre cinstire în biserica mănăstirii sale. Și făceau sfintele moaște mulțime mare de tămăduiri și felurite minuni, care cu trecerea vremii, nescriindu-se cu deamănuntul s-au și uitat, rămânându-ne nouă din vremurile acelea numai numirea Sfântului ca mare făcător de minuni.

Și s-a dus vestea și până la domnul Țării Românești, care aflând acestea, dorea foarte mult să-și aducă sfintele moaște ca binecuvântare și ocrotire cetății sale de scaun. Spun unii că acela ar fi fost Basarab Țepeluș cel Tânăr, care a domnit spre sfârșitul veacului al XV-lea.

Și au venit să ia sfintele moaște după porunca voievodului. Dar Sfântul, pesemne nu a voit să părăsească mănăstirea încredințată lui de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și într-un chip oarecare le-a zădărnicit gândul, de n-au putut să ducă moaștele lui de aici. Și, smerindu-se înaintea unei puteri mai înalte ca a sa, domnitorul a părăsit gândul său.

Iar Sfântul, mai mult îngrijindu-se să nu se lipsească mănăstirea de binecuvântarea sfintelor sale moaște, s-a arătat în vis în aceeași noapte starețului mănăstirii și unuia dintre frați. Și le-a poruncit să oprească numai degetul său arătător împreună cu câteva odoare (dintre care acum se mai păstrează numai crucea de plumb purtată de Sfântul), iar restul sfintelor moaște să le ascundă într-un loc tăinuit.

Luminându-se de ziuă, fratele a mers de a mărturisit starețului vedenia sa. Iar starețul, primind încredințare prin această îndoită arătare a Sfântului, că așa îi este voia, s-a supus. Și pe când fratele se închina înaintea sfintelor moaște, degetul s-a desprins singur, întărind încă o dată descoperirea ce li se făcuse.

Și s-au tăinuit sfintele moaște într-un loc numai de stareț și de fratele acela știut. Și multă vreme, apropiindu-i-se sfârșitul starețul vestea starețului de după sine taina. Asemenea și fratele, unui alt frate în stare a o păzi.

Iar mai apoi, cu trecerea vremii, taina s-a pierdut. Spun unii că ar fi dus-o cu sine în mormânt părintele Gherasim (Iscu), ultimul stareț al Tismanei dinainte de venirea aici a obștii de maici.

Și măcar că mănăstirea a rămas săracă de binecuvântarea trupului întreg al Părintelui său ceresc, totuși, el cu duhul neîncetat a acoperit-o mereu, și cu degetul cel din sfânta raclă n-a încetat a arăta fiecărui suflet ce ar vrea să-l asculte, calea către Cer.

Articolul precedent: Și ne-ai scos la odihnă

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: