Alergase bătrânul Nicodim ani destui. Alergase spre Izvorul Vieții și al Binelui, pe urma Lui, ca o lumină mai mică, ce se silea în toate a se asemăna Luminii cei dintâi și nezidite. Neobosit.
Izgonise neputințe și diavoli, se rugase cu osârdie pentru mântuirea tuturor precum și pentru a sa. Se nevoise după toată rânduiala cea călugărească. Stătuse cu simplitate înaintea împăraților, a patriarhilor de seamă ai vremii lui. Născuse în Hristos cete nenumărate de monahi. Dăltuise cu mîinile și cu cuvântul său în piatră, dar mai ales în Duh, biserici și mănăstiri.
Și de o vreme, se retrăsese în peștera cea de sus, unde își aflase locaș de rugăciune la venirea sa aici. Și străjuia de acolo de sus cu rugăciunea sa neîncetată peste lavră.
Cobora la praznicele cele mari și în duminici, de cu seara. Și slujea cu aceeași evlavie dintotdeauna Împăratului cu care neîncetat vorbea acolo în singurătatea lui. Primea pe cei bolnavi ori care aveau nevoie de vreun sfat. Apoi, când își încheia lucrarea, mergea la trapeză cu frații. Unde se împărtășea din mâncare și îi împărtășea din cuvânt. Căci, deși grijile cele gospodărești și povățuirea de zi cu zi o încredințase unui ucenic al său, de toată nădejdea, totuși Părintele mai mare al lavrei era el, așa avea să fie totdeauna, și este și astăzi.
Și poate mai mare minune este că în anul acela, al 1406-lea de la Nașterea lui Hristos, și al 96-lea din viața sa pământească, a coborât pentru praznicul Crăciunului tot ca de obicei.
Și precum îi era obiceiul tot așa a slujit și de cu seară și dimineață la Dumnezeiasca Liturghie. Nimic deosebit, nimic schimbat.
Apoi oamenii au venit la el cu necazurile lor. Și tot așa i-a ascultat, i-a tămăduit, i-a învățat pe fiecare. Cu aceeași răbdare și dragoste dintotdeauna.
Apoi s-a așezat la masă cu frații și aceeași mâncare mâncând și dându-le aceleași sfaturi folositoare ca de obicei, a încheiat… luându-și rămas bun.
Știa, Stăpânul îi spusese pe când era sus în peșteră că a doua zi, la prăznuirea Soborului Maicii Sale, îl va chema la Sine. Era întâlnirea pentru care se pregătise, iată, aproape un veac.
Și Domnul a hotărât să i-o vestească nu pentru sine, cum o face de multe ori cu cei ce petrec în păcate, ca să se trezească și să-și mântuiască sufletul măcar în ceasul de pe urmă. Ci mai degrabă pentru noi: ca văzând purtarea lui neschimbată din ultima zi, din ultimele clipe ale vieții sale pământești, să pricepem că în toate gândurile, vorbele și faptele sale, avusese ceasul acesta înaintea ochilor săi. Când avea să dea socoteală de slujirea sa, Celui Care l-a chemat.
Și toți vedeau că slujirea sa a fost bună, și că Împăratul cel ceresc a primit-o cu bună plăcere. Iar el, necutezând a se judeca pe sine vrednic mai înainte de judecata Domnului său a zis: De voi afla îndrăzneală la Stăpânul, pentru voi și pentru toți cei ce-mi vor cere ajutorul voi mijloci!
Articolul precedent: Trecut-am prin foc și prin apă
Articolul următor: Sfântul refuză să-și părăsească mănăstirea
Minunile Sfântului Nicodim de la Tismana 