Un semn din partea Sfântului

Din adolescență m-a cercetat dorința de a-mi petrece viața ca monahie într-o mănăstire.  Perioade cu elanuri duhovnicești s-au succedat câțiva ani la rând cu neglijența față de suflet, avântându-mă cu tinerească inconștiență în tot felul de situații tulburi și neplăcute Domnului, nevrednice de sfintele nevoințe care mai ieșeau timide în răstimpuri din adâncul sufletului.

După multe zbuciumuri pe marea tulbure a vieții, corabia sufletului meu a ajuns ca la un liman lin la Mănăstirea Tismana, nădăjduind că, după multe peregrinări, acesta va fi locul de popas pentru toată viața. Nu cunoșteam această mănăstire și nici de Sfântul Nicodim nu-mi amintesc să fi auzit. Ca să știu câte ceva despre locul pe care urma să-l vizitez a doua zi, am citit seara un articol de pe internet, rămânând impresionată de frumosul cadru natural în care se afla mănăstirea.

Când am ajuns la mănăstire, cum era firesc, am urcat spre biserică pentru a mă închina, dar se întâmpla ca biserica să fie plină de schele și inaccesibilă, căci se restaura pictura și m-am îndreptat spre micul paraclis amenajat în fostul muzeu al mănăstirii. Aici, ajunsă în fața icoanei Sfântului Nicodim am simțit o ușoară înțepătură în piept, în partea dreaptă, și am perceput acest fapt ca pe un semn din partea Sfântului, dar pe care nu știam cum să-l interpretez. Era probabil o chemare tainică a părintelui către o fiică rătăcitoare pe căile întortocheate ale vieții.

În zilele ce au urmat, încercând să aflu mai multe despre acest loc și implicit despre viața Sfântului, am trăit clipe de mare bucurie și emoție, sentimente care s-au concretizat în hotărârea de a rămâne în această mănăstire. Am plecat câteva zile, pentru a mă întoarce apoi definitiv, cu ceva bagaje și cu elanul începerii unei vieți noi.

Chiar în aceeași zi, după ce mi-a dăruit haine de soră începătoare, maica stareță m-a trimis să citesc un paraclis de mulțumire Sfântului Nicodim, la racla în care se aflau atunci degetul său arătător și crucea pe care a purtat-o în timpul vieții.

De atunci, de multe ori l-am simțit pe Sfântul ca pe un părinte ocrotitor și plin de har, cu ale cărui rugăciuni răzbim printre ispitele vieții monahale. Cu recunoștință mulțumim Sfântului pentru modul atât de minunat în care intervine în viețile noastre, uneori foarte evident și de cele mai multe ori smerit și cu delicatețe, cum numai sfinții știu să facă. Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi!

Citiți și: Tismana… Ce sfânt e acolo?

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: